Personale

Te rog, corectează-mă dacă greşesc când spun că viaţa e una, că cele mai frumoase clipe sunt cele pe care le trăieşti la intensitate maximă, chiar dacă pentru “unii” ele par lipsite de culoare.

Te-ai aliat cu timpul. Acum, ţi se pare o afacere bună, dar tu nu ştii încă ce şiret este. Te ademeneşte cu vorbe dulci şi învăluite în mister, îţi oferă timid iluzia perfectă, apoi te loveşte şi te trânteşte cu putere în mocirla cea mai adâncă. Timpul ştie doar să treacă, nu ştie să rezolve probleme, nu l-a învăţat nimeni să facă terapie pentru suflete. Poate cândva vei reuşi să înţelegi asta.

Corectează-mă dacă greşesc când îţi ofer soluţii bune, dar pe care nu le poţi pune în aplicare pentru simplul motiv că trăieşti într-o comoditate pe care vrei s-o amâni cât mai mult. E inevitabil, eşti conştient că o să renunţi la ea într-o zi, dar preferi să te încăpăţânezi şi să laşi secundele să se piardă. Nu uita: ele trec şi nu se mai întorc. Te rog să mă corectezi dacă voi greşi atunci când îţi voi cere, poate, să-ţi asumi dispariţia lor subită.

La sfârşit, când toate vor fi fost spuse, când vei trage linie peste cele trecute şi când va fi fost – poate – prea târziu, să mă corectezi dacă am greşit spunându-ţi să iei visele şi clipele de mână şi să dansezi cu ele, să te bucuri de oamenii care au răbdare nemărginită cu tine, care îţi oferă dragoste necondiţionată şi îşi pun sufletul pe tavă în faţa ta, doar pentru a te face pe tine fericit.

Şi promit că o să încerc să te corectez dacă greşeşti atunci când îmi vei spune că nu ai găsit o soluţie şi că preferi să renunţi: ştiu că lupta cu noi înşine este întotdeauna cea mai grea şi poate că tu nu-ţi poţi împovăra încă umerii cu o asemenea greutate.

Voi înţelege, aşa cum înţeleg mereu.

Însă, te rog: tu să mă corectezi dacă – după toată răbdarea pe care o voi fi avut – voi greşi când voi alege să învăţ să trăiesc fără tine.